Din lirica internationala

Rezumarea primului mesaj :

Invata...


Invata de la ape sa ai statornic drum,
Invata de la flacari ca toate-s numai fum,
Invata de la umbra sa taci si sa veghezi,
Invata de la stanca cum neclintit sa sezi,
Invata de la soare cum trebuie s-apui,
Invata de la piatra cat trebuie sa spui,
Invata de la vantul ce-adie pe poteci
Cum trebuie prin viata de neclintit sa treci.
Invata de la vierme ca nimeni nu-i uitat,
Invata de la nufar sa fii mereu curat,
Invata de la flacari ce-avem de ars in noi,
Invata de la ape sa nu dai inapoi,
Invata de la umbra sa fii smerit ca ea,
Invata de la stanca sa-nfrunti furtuna grea,
Invata de la soare ca vremea sa-ti cunosti
Invata de la stele ca-n cer sunt multe osti.
Invata de la greier, cand singur esti, sa canti,
Invata de la luna sa nu te inspaimanti,
Invata de la floare sa fii curat ca ea,
Invata de la oaie sa ai blandetea sa,
Priveste sus la vulturi cand umeri-ti sunt grei
Si du-te la furnica sa vezi povara ei,
Invata de la pasari sa fii mai mult in zbor,
Invata de la toate, ca totu-i trecator.
Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci
Sa-nveti din tot ce piere, cum sa traiesti in veci.


(din lirica norvegiana)

Intelepte sfaturi... care duc la nebunie!    Prematura!    

Mai sunt si exceptii... pozitive!    Daca stau bine sa ma gandesc, viata mea e ca o cafea... cu busuioc!    

O, suflete-aminteste-ti privelistea murdara
Ce-atat de mult candva ne-a umilit
In dimineata-aceea cu molcom cer de vara;
Un hoit scarbos pe un prundis zvarlit,

Isi desfacea asemeni unei femei obscene
Picioarele si, puhav de venin,
Nepasator si cinic, isi deschidea alene
Ranjitul pantec de miasme plin.

Putreziciunea asta se rasfata la soare
Care-o cocea adanc si linistit
Vrand parca sa intoarc Naturii creatoare
Tot ce-adunase ea, dar insutit.

Si cerul privea hoitul superb cum se desfata
Imbobocind asemeni unei flori…
Simtind ca te inabusi, ai sovait deoadata
Din pricina puternicei duhori.

Din putrezitul pantec pe care muste grase
Zburau greoi cu zumzete-ascutite
Curgeau ostiri de larve ca niste bale groase
De-a lungu-acestor zdrente-nsufletite.

Cu leganari de valuri si sfarait de foale,
Zvacnind si opintindu-se din greu
Parea ca trupul iarasi, umflat de-un suflu moale,
Traieste inmultindu-se mereu.

Si-aceasta lume-ntr-una vuia cantand ciudat
Ca vantul sau ca apa curgatoare
Sau un graunte care, necontenit miscat,
Se-nvarte ritmic în vanturatoare.

Aproape stearsa, forma acum nu mai era
Decat un vis, o schita ce tanjeste
Pe panza si pe care artistul o reia
Si doar din amintire o sfarseste.

Dar dupa stanci un caine pandind cu ochi de fiara
Tot maraia de ciuda c-am venit
In asteptarea clipei cand sa-si inceapa iara
Ospatul de la care-a fost gonit.

- Si totusi ai sa semeni cu-aceasta-ngrozitoare
Putreziciune cu duhoare grea,
Tu, ochilor mei astru si firii mele soare,
Tu, ingerul si pasiunea mea!

Asa vei fi, o! dulce a nurilor craiasa,
Cand dupa-mpartasania de veci,
Ai sa te duci sub stratul de flori si iarba grasa
Sa mucezesti printre ciolane reci.

Cand viermii te vor roade cu sarutari haine,
Atunci, frumoaso, sa le spui si lor
Ca am pastrat esenta si formele divine
Si duhul descompusului amor!”
- vol. Florile Raului, Charles Baudelaire

1832 - A decedat Johann Wolfgang von Goethe, poet german.
O poezie tradusa de Maria Banus. Amorul asta e boala veche si incurabila

Ce spaimă, ceas de ceas m-alungă?
- Johann Wolfgang Goethe


Ce spaimă, ceas de ceas m-alungă? –
Viaţa-i scurtă, ziua-i lungă.
Alt loc vrea inima, tot altul
Nu ştiu de vrea mereu înaltul;
Departe însă ar pleca,
S-ar rupe chiar din sinea sa.
La pieptul drag de cade-n zbor,
Gaseşte-un cer odihnitor,
Vârtejul-viaţă-o smulge-n larg
Şi-un singur loc i-e pururi drag;
Orice-a pierdut, orice-a râvnit,
Tot înşelată-i la sfârşit.

În româneşte de Maria Banuş
Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957

Niste versuri absolut minunate, nu ma mai satur citindu-le!

Pablo Neruda - Daca ma vei uita
 
Vreau sa iti spun un lucru.
Stii cum se intimpla: 
daca privesc luna de cristal, ramura de arama 
a toamnei linistite, la fereastra mea,
daca ating,
 alaturi de foc,
cenusa intangibila 
sau trupul zbircit al lemnului, 
totul ma duce spre tine 
de parca tot ceea ce exista,
arome, lumina, metale, 
sunt mici corabii
 navigind 
spre insulele tale care ma asteapta. 

Ei bine, 
daca incetul cu incetul vei inceta sa ma iubesti, 
voi inceta sa te iubesc, incetul cu incetul. 
Daca pe neasteptate 
ma vei uita, 
sa nu ma mai cauti: 
te voi fi uitat de mult. 
Daca ti se pare imens si nebun 
vintul de steaguri 
ce-mi trece prin viata, 
daca te hotarasti 
sa ma arunci la malul 
inimii in care mi-am infipt radacinile,
aminteste-ti 
ca in aceasta zi, 
la aceasta ora, 
voi ridica bratele
radacinile mele vor zbura
sa caute alt pamint. 

Dar 
daca zi de zi 
ora de ora
simti ca imi esti sortit mie, 
cu intregul tau farmec, 
daca zi de zi o floare
se catara pe buzele tale cautandu-ma
dragostea mea, 
in mine, tot acest foc se repeta, 
in mine nimic nu se stinge si nimic nu se uita. 
Dragostea mea 
se hraneste din dragostea ta 
si atit cit vei trai 
va ramine in bratele tale 
fara sa se desprinda dintr-ale mele.

Ba asa este si in realitate    , Neruda stie ce stie  

Ei bine,
daca incetul cu incetul vei inceta sa ma iubesti,
voi inceta sa te iubesc, incetul cu incetul.
Daca pe neasteptate
ma vei uita,
sa nu ma mai cauti:
te voi fi uitat de mult.
Daca ti se pare imens si nebun
vintul de steaguri
ce-mi trece prin viata,
daca te hotarasti
sa ma arunci la malul
inimii in care mi-am infipt radacinile,
aminteste-ti
ca in aceasta zi,
la aceasta ora,
voi ridica bratele
radacinile mele vor zbura
sa caute alt pamint.

Are dreptate, Neruda, asa-i. Si eu gandesc la fel.

Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
Toate trec ca floarea spulberată.
Veştejit de-al toamnei mele frig,
Nu voi mai fi tânăr niciodată.

N-ai să mai zvâcneşti ca pân-acum
Inimă răcită prea devreme
S-o pornesc din nou desculţ la drum,
Stamba luncii n-o să mă mai cheme.

Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacăra pornirii
O, pierdutul prospeţimei har
Cu vioiul clocot al simţirii!

În dorinţi încep zgârcit să fiu,
Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă?
Parcă pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineaţă.

Toţi suntem vremelnici pentru veci,
Rar ning fagii frunzele deşarte...
Binecuvântat să fie deci
Că trăiesc şi că mă duc spre moarte.

Poezia se numeste " nu regret" si a fost scrisa de Serghei Esenin. Mie mi-a placut tare mult. M-a introdus in melancolia emotiilor de toamna.

Nu trebuie sa cazi.

Mie mi se pare tare realist. Daca intorci fata, nu inseamna ca lucrurile se schimba. In general vorbesc.

Si mie imi place Esenin : o placuta reintalnire cu aceasta frumoasa poezie a sa ... multumesc Simpla !

Stiam ca titlul ar fi '' Nu regret , nu ma jelesc , nu strig '', dar asta are prea putina importanta .

Se pare ca ai dreptate. Si are importanta. Ma bucur ca ti-a placut reintalnirea.

Stéphane Mallarmé

Nelinişte

Nu vin în seara-asta să-ţi birui trupul, fiară
În care-o gintă-şi mînă păcatul, nici să-asmut
În pletele-ţi impure o patimă amară,
Plictisul incurabil ce-l vărs într-un sărut.
Cer patului tău somnul adînc şi fără umbre
Plutind sub remuşcarea cu pluş deconcertant,
Şi-n care guşti ecoul minciunii tale sumbre,
Tu care ştii ca morţii mai mult despre neant.
Căci Viciul, care-mi roade nobleţea din vechime,
Mi-a pus ca ţie semnul sterilităţii sale,
Ci-n timp ce sînu-ţi rece ascunde protector
O inimă neatinsă de colţii vreunei crime,
Eu fug sleit şi palid, gonit de giulgiuri pale,
Şi nu pot să dorm singur de spaimă că-am să mor.


Nu știam de ce am un deja-vu, citind poezia asta până când am citit că a fost tradusă de Ștefan Augustin Doinaș. Îmi amintea cumva de " Mistrețul cu colți de argint". Nu mă întrebați de ce am făcut asocierea asta că habar n-am.