LUMEA FILMULUI (2)

Nu prea mai sunt iubitor de filme. Sunt cateva filme la care merita sa te uiti... restul sunt industrie.

Sunt unele filme romanesti pe care le revad si de o suta de ori. Am avut actori foarte buni- nu mai avem acum, oricat s-ar screme cei noi. Nu au har, n-au stralucire. Ma rog, in tinerete nu i-am prea apreciat, imi placeau filmele americane, care acum, cel putin pentru mine, nu mai valoreaza doi bani. Nu toate, majoritatea.

Am vazut recent Paul, apostol al lui Hristos. Ma mir ca mai fac americanii filme cu tenta religioasa si nu sunt linsati, cel putin mediatic. Lasa ca la noi inca ruleaza la tv filme cu Van Damme si Agentul 007.

Am revazut Piscina, cu Alain Delon si Romy Scheider, cui ii e dor de actori adevarati si de tihna si stilul anilor '70. Si de crimele anilor respectivi. Am vazut si cateva filme rusesti- nu le mai retin, dar le recomand celor americane, in ciuda naivitatii. Au rusii actori mari si foarte sensibili.

Am revazut si Miracolul Inaltarii. Prefer filmele religioase celor cu batai, altadata preferatele mele.

In principiu, prefer un film psihologic presarat cu naivitati, decat clasicele filme de actiune americane.

Motor!

Eu nici nu stiu la ce sa ma uit, in capul meu e penurie.

"Cet obscur objet du désir (1978) este cântecul de lebădă al regizorului spaniol Luis Buñuel. Plasat în deceniile de glorie ale economiilor europene, la granița dintre anii 1960 și 1970, filmul se desfășoară pe ruta Paris-Madrid-Sevilla și înapoi. Europa latină, care avea încă patina gri-sobră a Parisului ploios din la belle époque în nord și cerul roșietic-vesperal, creol și arabic, în sudul spaniol, se împarte între un catolicism eviscerat și stins în Franța și unul încă ardent, deși bătând în retragere, în Spania. Americanizarea consumerismului hedonist nu pătrunsese prea profund în straturile inconștientului omului european. Inhibiția austeră și tentația umorală se ciocneau încă violent, fără ca una să o stingă pe cealaltă. Ca în romanele lui Henry de Montherlant în care trenul de pe ruta Madrid-Paris surprinde contrastele între cele două națiuni, filtrate ca nuanțe culturale (clișee politice), Cet obscur objet du désir tușează în aceeași direcție. Mathieu (Fernando Rey) este un bărbat la aproape șaizeci de ani, cu puterile erotice probabil diminuate, văduv de șapte ani, fără progenituri, cititor de presă financiară, mare burghez, care lasă impresia greșită, prima facie, de afemeiat rafinat. Tabieturile sale zilnice, țigările și tăriile cu denumiri subecuatoriale, mesele la restaurante chic, casa impozantă și greoaie, cu tradiție, halatele din material fin, turnate pe corpul purtătorului, viața fără de griji pe care o duce Mathieu răzbat până la privitor ca aceleași din Le charme discret de la bourgeoisie (1972), Viridiana (1961) etc. Mathieu este un alt unchi al Viridianei, un Don Jaime, acest Humbert Humbert care cunoaște autoincriminarea romano-catolică. Mathieu cade în aceleași stări patologice ale iubirii-pasiune ca John ,,Scottie” Ferguson din Vertigo – precum într-o ședință de terapie psihanalitică, respectând, simultan, povestea în ramă clasic-europeană. Mathieu călătorește cu trenul spre Paris, povestindu-le călătorilor ultima sa suferință. Un pitic psiholog – personaj comico-tragic tradițional în pictura spaniolă din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea -, un magistrat prieten cu vărul-judecător al protagonistului, o femeie cu o fetiță îl ascultă mirați pe Mathieu: dintr-o perspectivă simbolică, primul este o reprezentare a libidoului diminuat, dar încă activ, al lui Mathieu, al doilea este ipostazierea moravurilor marii-burgheze, deci conștiința sa de clasă, mama este chiar fosta sa nevastă, pe care o respectă și iubește în continuare, dar cu intensitate scăzută, iar fetița e probabil tinerețea apusă a lui Mathieu, dar și intrusul din compartiment, din simplul motiv că nu are corespondent în biografia sterilă a bogatului Mathieu. Acești judecători, confesori și medici-curanți totodată asistă și nu divulgă, tac și se lasă purtați de cel care fabulează sau visează delirant în fața lor. Verdictul lor întârzie pentru totdeauna – la fel ca vindecarea. Conștiința prudentă a lui Mathieu, cel refuzat, cel frustrat sexual, este, de asemenea, servitorul Martin, cel care, după spusele lui însuși, nu are viață personală (deci nici una reală, fiind o ficțiune), și care îi amintește de două ori stăpânului său că ,,la femei trebuie să mergi cu biciul” (parafrază după Fr. Nietzsche) și că ,,sexul slab”, ,,genul secund” este, într-o strivitoare demonstrație de misoginie, ,,un sac de excremente”. De altminteri, de două ori în film, la început și aproape de jumătatea sa, apare fugitiv un muncitor cu un sac de pânză groasă în spate, atunci când, desigur, Mathieu însuși nu duce cu el același sac obscur-obscurantist, făcut dintr-un material aspru ca rasa maro a călugărilor capucini, ordin penitent franciscan, la fel de ambulant precum Mathieu.

Anamneza aceluiași Mathieu nu ocolește, dar nici nu expune ultima sa cotitură existențială: reaprinderea flăcării sexuale. Mathieu se îndrăgostește de o slujnică din casă, o femeie tânără, săracă, leneșă și ireponsabilă (la antipodul marii burghezii), care își pierdea ușor locurile de muncă, trăiește cu o mamă bigot-catolică și oglindește dubla personalitate a bietului Mathieu. Conchita, sub cele două înfățișări ale ei, este, mai curând, o proiecție compensatorie a marelui burghez, stăpânul vulnerabil. Conchita este jucată, rând pe rând, de frumusețea rece, septentrională, dură și ațâțătoare a Carolei Bouquet (cu sâni relativ mici, dar fermi, cu trup longilin, hristic) și de frumusețea aiuritoare, extatică, tropicală, spaniolă, dionisiacă prin dans și fierbințeală, a Ángelei Molina (cu piept mai dezvoltat, șolduri mai late, cu privire de sfântă cufundată într-o rugăciune care, prin opoziție, stârnește umorile concupiscenței) – sexualitatea feminină care îl excita pe Mathieu e ,,marianică” și ,,magdalenică” în acelasi timp și, prin implicație, blasfemică. Luis Buñuel  erotizează chipurile de sfinte romano-catolice din catedrale așa cum Luchino Visconti procedează identic cu trupurile vânjoase ale unor efebi și muncitori simpli din picturile renascentiste. Conchita franceză taie și nu se lasă dezbrăcată – scena în care corsetul strâns pe coapse, legat cu șireturi, nu cedează aduce un duș rece peste puterile lui Mathieu – Conchita spaniolă se lasă mângâiată, sărutată, imitând sau chiar executând o felație cu tânărul ei amant în fața lui Mathieu, care fuge din fața manifestării dorinței sale reale pentru a o păstra intactă. Obiectul dorinței este chiar amânarea ei și, deci, dorința denegării dorinței, păstrarea neatinsă a dorinței pentru ca femeia să-și mențina farmecul viu asupra masculului. Ca la toate popoarele latine aflate sub dominația fantasmei religioase, Fecioara Maria guvernează peste anima masculină în etapele sale de maturizare psihosomatică. Mathieu confirmă ironic, oblic, ravagiile educației sexuale romano-catolice, care erotizează sacrul și sacralizează trupul. Găleata cu apă azvârlită în capul Conchitei, care procedează identic înainte de sfârșitul filmului cu Mathieu, este ca o invocație la trezire din această fantezie sexuală prelungită și neserioasă. Probabil că Mathieu își interzicea consumarea impură a dorinței, asociată cu anusul și eliminarea balastului trupesc, pentru a păstra intact obiectul-dorinței, dragostea-pasiune, această patologie psihică, această idee care spulberă materia, asociabilă fervoarei creștine în actul rugăciunii. Mathieu nu a surmontat stadiul adolescentin al sexualității. Soția moartă și copiii inexistenți întâresc imaturitatea sa erotică, care, paradoxal, poate fi considerată și ca un regres al unui bărbat cvasiimpotent la izvoarele unui adolescent-zeu Pan, din care să se adape înaintea unui ultim spasm, cel al morții și al plăcerii orgasmice încrucișate.

În planul prozaic al filmului, Mathieu, care îi plătește pe toți ca să-i aprindă simțurile, nu ca să i le satisfacă, pare a fi tras pe sfoară de slugile sale, constrânse social să-i facă servicii, ca antieroul vânat de o mână de agenți ai răului organizat: slujitorul care-l împinge înspre sex, ceea ce Mathieu vrea și nu vrea, Conchita și gașca ei de huligani tâlhari și imberbi, care pot fi asociați cu o mână de pești și prostituata lor, mama Conchitei, pioasa María Asquerino, acționând ca o proxenetă, până și personajele din tren pot fi asimilate cu intențiile necurate ale unui răufăcători plătiți. Atentatele exterminatoare ale extremei stângi, cea care, totuși, se revendică de la Iisus Hristos (o aluzie la gruparea teroristă bască ETA și acoliții săi din a doua jumătate a secolului XX), îl deranjează precum muștele și șoarecii prinși în capcană pe captivul ordonat de Mathieu. În cele din urma, acesta este ucis într-o explozie la Paris, alături de Conchita, fantezia lui picantă, pe o stradelă de magazine comerciale, în fața vitrinelor cu mărfuri. O vânzătoare penelopiană coase o năframă însîngerată: himenul zdrelit al Conchitei culminează cu refuzul ei de a mai fi dorită. Burghezia evazionistă, egoistă, hedonistă, răsfățată își primește pedeapsa istorică fără ca ea să fi înțeles ce i s-a întâmplat de fapt. Sunt aidoma unor copii în magazinul cu dulciuri, pe care părinții îi pălmuiesc când bagă prea adânc mâna în borcanul cu bomboane. În mod cu adevărat ciudat, Luis Buñuel urăște (și omoară) ceea ce iubește, ca un prizonier sedus de călău (femeile și fetișurile burgheze). Cet obscur objet du désir este locul de joncțiune al atâtor contradicții omogene, specifice Europei afluente de după 1960."

Mda, comentariul de sus cu ghilimele nu-mi apartine. Mi s-a parut insa interesant sa-l reproduc. Sper sa nu-l stearga pitu. Deci femeia ar fi "obiectul" obscur al dorintei? Sarmanul burghez, in loc sa-si gaseasca si el o gospodina de varsta lui, viseaza la cai verzi pe pereti (ca orice barbat gentilom- acu' nu mai sunt burgheji; ca orice capitalist gentilom   ). In asta ar consta patologia constiintei lui Mathieu, boala lui sufleteasca: viseaza, divinizeaza, idolatrizeaza de fapt o iubire practic imposibila- desi daca ma gandesc la iubirea macroniana, parca n-ar fi asa de imposibil.

Acum nu stiu daca cele doua interpretari ale Conchitei (care ar insemna Coaja in spaniola- si care ar reprezenta lipsa de substanta, de profunzime a femeii) ar reprezenta dubla personalitate a personajului principal sau pur si simplu dubla personalitate a femeii, care mereu oscileaza in dorinta de a se darui barbatului (nu stim daca sincer sau nu- sa zicem da, in putinele momente de tandrete sincera ) si calculul rece, pragmatic, din dorinta de a se simti mereu protejata si "asigurata" in plan material. Barbatul fiind mereu visator (naiv, fraier, prost ) iar femeia practica. Cunoastem si noi sindromul. Noi astia mai in varsta.

Cand servitorul ii spune ca la femei trebuie sa mergi cu biciul, probabil subconstientul ii sugereaza lui Mathieu sa nu urce vaginul pe un piedestal si sa-l admire de la baza. Cum fac toti barbatii- ma refer la gentilomi.

Mai sunt cateva simboluri in film- n-am inteles prea bine cine-s cei care fac atentate. Ca e introdusa si religia aici, cand totul sare in aer la finalul filmului- tre' sa mai citesc, sau sa mai vad filmul o data.    Una peste alta, imi plac filmele vechi. Actori extraordinari- ma rog, actori foarte buni, naturalete, stlilul anilor apusi, eu ma gandesc ce oameni frumosi au trait (unii mai traiesc, altii au murit), ce vremuri traim noi acum si ce filme se fac acum   , nu toate proaste, dar majoritatea. In special am vrut sa vad inca un film cu Carole Bouquet, m-a fascinat frumusetea frantuzoaicei din filmul cu Roger Moore, am zis cand am vazut-o in film ca e cea mai frumoasa femeie din lume. Si acum zic la fel, dar n-o sa visez la cai verzi pe pereti si o sa-mi permit sa ma mai indoiesc nitel. In sensul in care o fac tot in favoarea sexului frumos- admirativ. Frumos si dual, in sensul dublei personalitati (a femeii). Adica mai sunt femei foarte frumoase in univers.


Aveti aici o mostra de frumusete angelica   :
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

In fotografie este Carole Bouquet, desigur. Putin mai in varsta, dar tot frumoasa.

L-ai citit?

Am vazut recent un film- daca vreti sa va enervati, ca mine - uitati-va la filme noi, sau relativ noi. Cum spuneam, am vazut o porcarie sinistra- Rapite in vacanta- parca asa ii spune filmului. Pe A1, intr-o noapte fara somn. Doua femei, doua vaci (ca noi, barbatii, suntem boii ) idioate sunt rapite de niste infractori (boi) idioti in Columbia, unde erau in vacanta- si tine-te aventuri idioate, pana la finalul filmului. Pana la urma scapa, intervin si serviciile americane, si ambasadele- dar filmul e de o idiotenie si penibilitate sinistre- poate asa s-a vrut, o comedie neagra moderna sinistra. Daca vreti sa radeti, sa pierdeti timpul si sa va enervati, priviti-l. Caracterizeaza perfect o societate tampa, imbecila, sinistra, consumatoare de placere, care a luat-o razna. Distractie si sa curga tequilla- sau ce naiba or bea si-or fuma aia prin Columbia si insulele Care Oare!

Rapite, nu rapitze!

Da. Sa-l citesti. Eu o sa mai scriu- la fel de lungi. Pe tipa am vazut-o intr-un film cu agentul 007, parca. Parca era alaturi de Roger Moore. Mi s-a parut foarte frumoasa.

Tu poti sa-i spui angelica, cu accent pe i.